marți, 27 ianuarie 2009

Pantofii Academicianului Breban

La descălecatul lui Breban în Capitală, cei mai buni prieteni i-au fost Nichita Stănescu şi subsemnatul. Nichita Stănescu pentru că era Nichita şi eu pentru că eram bănăţean, ca şi el – pe vremea aceea nu spunea că e şi pe jumătate maramureşean. În sfârşit, mama lui era din Lugoj. Breban era pe atunci generos, simplu, ascultător, săritor la nevoie. Nichita imediat a coborât de la etajul 6 unde locuiam într-un coteţ, unde trăiam ca vai de capul nostru, şi s-a mutat la Breban. El locuia vis-à-vis de Lemaître pe strada Nerva Traiana. Deci coboram şi eu vis-à-vis de Teatrul Municipal, o luam frumuşel pe cheiul Dâmboviţei şi ajungeam la destinaţie, de câte ori aveam timp dimineaţa. Seara eram cu toţii la Breban! Grigore Hagiu - de nelipsit, Matei Călinescu, Modest Morariu, Cezar Baltag şi aşa mai departe. Cei mai nesuferiți pentru Breban erau Matei Călinescu, Modest Morariu şi Mircea Ivănescu. Le spunea ”esteţii”, ei erau ”esteţii”... în batjocură, pentru că ei dădeau lecţii de literatură... Breban asculta şi învăţa. Acuma, când citesc interviurile lui, aflu că el ne dădea nouă lecţii. În sfârşit, aşa o fi.
De mine era foarte mândru fiindcă eram singurul tânăr din cercul acesta care a publicat ceva. O carte, cum să spun, eşuată. O lua de pe dulap şi spunea „vedeţi... el e scriitor, noi nu suntem scriitori”.
La un moment dat, când Nichita a devenit Nichita, avea în sfârşit un nume, Matei Călinescu – un nume, cei doi au intrat în biroul Uniunii. Ei, aici era lovitura cea mare! Să fii în biroul Uniunii cu Zaharia Stancu, cu Marin Preda... Acolo unde se făcea politica mare a literaturii româneşti.
În acei ani eu mă duceam foarte des în Germania, mulţumită preocupărilor mele pentru literatura germană. Pe vremea aceea se publica puţin din literatura germană şi nu noutăţi. Nu vreau să mă laud, dar eu am introdus cam tot ce era modern, la zi, fie prin Secolul XX, fie publicând prin alte reviste. Şi nemţii au apreciat gestul ăsta al meu. Într-o zi, o doamnă, şefa de la Inter Ntiones, din Germania, îmi spune: „Domnul Stoica, ce scriitori români care cunosc limba germană îmi recomandaţi? I-aş invita în Germania.” Şi eu imediat am sărit: Nicolae Breban, Veronica Porumbacu şi am zis că n-ar fi rău să îl chemăm şi pe preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu. Breban, atenţie, nu ştia nemţeşte, el ştia şvăbeşte, asta aşa, în paranteză spus.
La puţin timp, mă întâlnesc cu el pe strada Doamnei. Zice: „Hai să-ţi spun ceva. Ştii că am fost ales membru al CC-ului?” Când am auzit, am juisat: „Bă, să am şi eu un prieten la CC, nu se poate, este ceva fantastic.” Eu plecam în Germania. Când m-am întors am aflat de toată povestea asta, că a fost ales membru în Comitetul Central, nu ştiu ce, pupături... M-a invitat la el acasă, în Balta Albă, într-un fel de garsonieră. Încă nu se mutase în cartierul Primăverii. Îmi spunea că Dumitru Popescu Dumnezeu îi apreciază foarte mult capodoperele atunci când s-a mutat în Primăverii. Zic „Da, aşa o fi.” Şi îi spun „Măi Nicule, tu ştii că te-am propus să vii şi tu în Germania?” şi i-am mai spus cu cine. Zice „Iar te lauzi, iar te lauzi.” „Dacă tu zici aşa”, iar în gândul meu: „poate că uită şi nu-i trimite invitaţia şi chiar mă face lăudăros”.
Mă, nu trec două-trei zile şi cineva sună la uşă. „Domnule Breban, un plic de la Inter Nationes, în care îl invită la Târgul de Carte la Frankfurt.
La Frankfurt nu mai erau locuri la hotel fiindcă veneau valuri-valuri din Cehoslovacia. Aşa că ne-au cazat la Darmstadt, un orăşel foarte cochet, pe lângă Frankfurt, de unde făceam cu trenul 10 minute. Într-o după-masă vin acasă şi mă duc la recepţie şi spun „A mai venit cineva din Cehoslovacia?”, că veneau zilnic. Ei nu mai erau invitaţi, cum veneau erau în pâine. „Da, a venit un domn din Cehoslovacia, domnul Breban”. „Ce număr de cameră?”. „Camera cutare şi cutare şi cutare”. Bat la uşă, veselie mare, când mă vede, îmi spune că uite îmi arată cartea Animale sănătoase sau bolnave, nu mai ştiu exact, spune bolnave, dar oricum erau sănătoase şi îmi propune să mergem la Frankfurt la curve. Am spus „Nu merită, îţi spun eu. Îţi iau banii şi nu faci nimic”. „Nu şi nu, şi nu şi nu, şi nu şi nu”. Până la urmă m-am lăsat dus de nas şi hai să mergem, în sfârşit... 50 de mărci de căciulă! „Na!”, îmi spune, „uite care-i chestia”.
La un moment dat, Nicu îmi spune „Uite, eu am un unchi bogat în Viena, dă-mi nişte bani, vreau să cumpăr o maşină la, cum se spune astăzi, Second Hand”. Nu m-a încântat pe mine, că n-am venit să alerg după maşini. Am venit pe la Târgul de carte, să văd librării, să mă întâlnesc cu scriitori, dar acuma, mă rog, eram cu Breban în aceeaşi cameră. Şi zice: „Uite ce rugăminte am... eu, acuma ştii cine sunt, nu am îmbrăcăminte... nu mai pot să apar la tribună cu ţoalele astea ale mele. Trebuie să am un costum sobru. Tu ai gusturi, te rog foarte mult să mă duci să mă îmbraci. Dar să nu îmi iei un fulgarin din ăsta fistichiu ca al tău. Îmi trebuie totul, totul, de la umbrelă, pantofi, tot ce vrei”. Ne-am dus la primul Kaufhaus, i-am cumpărat un costum bleumarin care trebuia puţin aranjat şi urma a doua zi să îl ridicăm, un fulgarin de-ăsta sobru, după aceea umbrelă şi pantofi. Pantofii erau minunaţi. Şi astăzi când văd pantofi cu piele de-asta întoarsă, maronie, îmi amintesc de acel moment sublim, când i-a luat Breban.
Na bun, domnule, am ieşit în stradă, s-a descălţat, şi-a aruncat pantofii nepingeliţi într-o într-o pubelă. Şi-a încălţat pantofii noi şi ne-am interesat unde e un târg de maşini. Târgu ăsta de maşini era cam departe. Şi-am mers, dom’ne, şi-am mers, mă, nu se mai termina... În sfârşit, am ajuns şi când colo, era închis, era sâmbătă. Ne-am întors şi acuma urma să mergem la Târgul de carte. Ca să mergem la Târgul de carte, trebuia să trecem pe sub un pasaj. Era un pasaj uriaş acolo, în centrul Frankfurtului, foarte elegant şi cu deschideri, ca o rază, aşa. Bulevarde, câte bulevarde bulevardul Schiller, bulevardul Uhland şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Sigur, cu scări rulante, totul elegant. Na şi acuma să mergem la autobuzul care ducea la Târgul de carte. Băi, eu vorbind, discutând, uitând, am luat-o greşit. Eu mai fusesem, deci ştiam. Mă, când ajung acolo, zic „Nicule, am greşit. Trebuie să ne întoarcem”. Drumul era destul de lung.
Ne-am întors noi, dar eu vedeam de mai demult că el tot şchioapătă, tot se mai lasă în umbrelă... nu spunea nimic. La un moment dat ajungem la scările rulante care duceau spre autobuz, se opreşte rezemându-se şi, când i-am spus că am greşit, îmi spune. „Ia ascultă-mă!” şi ridică umbrela să îmi dea în cap, „pentru asta m-ai adus tu în Germania?” şi mi-arată acolo o băşică minunată. Eu când am văzut asta, zic „Ăsta mă omoară, dă cu umbrela...” „Fii atent, pentru asta m-ai adus tu în Germania?” Păi nu mai ştiam, dom’ne, am amuţit, vedeam numai stele verzi în faţa ochilor... nu înţelegeam nimic. Adică eu eram de vină că avea băşici acolo şi că probabil nu şi-a schimbat ciorapii sau că ceva nu era în regulă cu pantofii ăia?!
Dom’ne şi mă gândesc că pe vremea aceea nu era decât, cum să spun, mare lucru, membru al Comitetului Central, dar nu mi-am închipuit că va ajunge şi academician. Dacă ştiam că va ajunge şi academician, cred că făceam colaps. La câteva zile parcă şi-a cumpărat alţi pantofi, nu ştiu, dar erau foarte frumoşi pantofii... a început să meargă mai bine și iar s-a apropiat de mine. Dar eu eram încă foarte supărat şi o vreme chiar l-am evitat.

3 comentarii:

  1. Frumos mai povestiți...

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place scriitura cursiva si intinderea explicatiilor doar atat cat este necesar. Fara a cadea, asa cum fac unii, vrand sa-ti lamureasca totul, in prolix.
    Stil alert, ironic, charientist. Interesant

    RăspundețiȘtergere