Dialectica

Lui Gheorghe Grigurcu Amintiţi-vă pe vremea aceea se purta canotieră au trecut însă câteva veacuri subtile şi totuşi în podul casei domneşte o dezordine decentă nu i se poate reproşa nimic liliacului faptul că atârnă ca o zdreanţă putredă nici patefonului nu i se poate şterge dintr-o dată patima blazării moderne şi obiectele pier au şi ele o geografie interioară parcursă de cariile impulsionate de setea cunoaşterii când ele mor din pricina modei mâna dumneavostră le depune în cripta din podul casei şi vine îngerul un porumbel care vegheaza deasupra spre deosebire de oameni obiectele uneori reînvie când bunica îndrăgeşte cuvântul majolica să zicem

LA SCUFUNDAREA VASULUI TITANIC

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie

era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard

brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş

credeam că-i o farsă aici pe Atlantic

masa plutea ca la o şedinţă de spiritism

pasagerii începuseră să alerge pe punte

era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut

poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci

încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport

eram cu toţii mistuiţi de jarul

valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână-nu stiu de ce

poate să mă apăr de beznă-nu ştiu

chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti

de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână – nu ştiu de ce

poate să se apere cu ele de beznă – ca mine

cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii

            caseta părea un alb sicriu de copil

cineva târa dupa el un olog

cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc

cineva zbura cu aripi de liliac uriaş

uitaserăm că plutim pe ocean

că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş

îndrăgostiţii se lipeau unul de altul

de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepele lunii

           

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă

în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri

poate murise într-o veche bătălie navală

poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii

să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci

să-i fure altarele şi toate ideologiile

să-şi lase urina în pinacotecile sale

să-i siluiască fecioarele

dar nu erau decât valurile, maiestuoase

în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii

tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic

marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte

cu Verdi a căzut şi ultima pagină

sărisem în apă cu tacul în mână – nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate

neputincios şi speriat asemenea primului om

în peşteră – dupa facerea lumii

planetele îmi picurau stilete în ochi

lângă mine cădeau meteorii groazei

veniră însă şi zorile sfinte

înălţând un imn de triumf

după drumuri lungi cu alţi corăbieri

am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi

s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat

ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile

au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard

în care urma să fiu victorios

când bila albă se îndrepta spre bila roşie

şi brusc cele doua bile s-au smuls îndărăt

Petre de Don Pedro Pedrino

Pedrino, ieri, de ziua ta m-am gândit la tine și la toate cele din vreme în care ai fost jimbolian.
Știi ce îmi mai place la tine?
Că ești singurul dublu nobil rafinat pe care l-am cunoscut.
Petre de Don Pedro Pedrino.
Dacă ai fost, într-o viață anterioară Cognac, precis că a mai rămas din tine vreo evaporare sub formă de nor franțuzesc cu picior scurt.

O fotopostare întârziată

La un an și câteva zile de la plecarea lui Petre Stoica, ascultăm în Pace cum Gabi Kaba ne citește o poezie.
Probabil nicicând în liniștea cimitirului din Jimbolia nu au fost citite atâtea poezii ca atunci.

Un dialog regăsit despre Labiş

– Ştii ce am vrut să te întreb? Aseară a fost o emisiune dedicată lui Labiş. S-a vorbit despre noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când se pare că ar fi fost împins în tramvai. Şi Stela Covaci a vorbit, şi Mircea Dinescu şi sora lui Labiş. Ştii că e ipoteza ei cu asasinarea...
– Aia e o curvă notorie... soră-sa...
– Tu l-ai cunoscut pe Labiş?
– Din vedere numai. Într-un bufet era cu Andriţoiu şi noi eram gaşca noastră într-o parte. Şi o dată, pe bulevard, când intra la Universitate. Atât...
– Dar se vorbea atunci că ar fi fost lichidat de Securitate?
– Nu, nu s-a vorbit. Nu s-a vorbit şi ăsta este adevărul. I-a prins paltonul de... ştii cum erau grilajele alea la tramvaie. Din fugă, la colţ i-a prins paltonul o pulpană şi l-a târât tramvaiul. Asta a fost. Ce pericol era Labiş? Nu era niciun pericol. Urma să fie criticat, poate dat afară... dar toţi au fost criticaţi, că asta era moda.
– Şi nu s-a-ntâmplat să fie daţi afară de fapt...
– Asta ce spunea... Covaci?
– Stela povestea că s-a dus cu o fostă balerină, cu Maria... nu mai ştiu cum, care avea treizeci şi ceva de ani
– Popa mi se pare...
– Nu, era din Basarabia, avea un nume ciudat... şi că n-avea bani, avea 5 lei asupra lui şi-a luat o ţuică. S-a dus la restaurant, a stat cu ei şi dup-aia au plecat spre casă. Se pare că a fost prima noapte în care au circulat tramvaiele după ora 12. Şi că ar fi fost urmărit mereu de un tip. Soră-sa zicea că i-ar fi spus în faţă odată în faţă soldatului ăluia care-l urmărea: „Ce mă tot urmăreşti, domnule?”
– Atâtea versiuni, domnule, şi ăsta... Nu, domnule, nu aveau niciun interes să-l... Păi el n-a scris împotriva partidului. Erau aşa-zişii de la „Adevărul integral”. Şi au fost repede puşi la punct.
– Cine?
– Adevărul integral, aşa se chema, cu Cosaşu, cu Mandric, cu o gaşcă de-ăştia, de utecişti, cu Iureş...
– Dar asta era o revistă sau ce era?
– Nu, ei erau la Congresul tineretului Uniunii Scriitorilor, Congresul tinerilor scriitori, mai precis, să spună adevărul integral, adică tot adevărul, să nu se umble cu fofârlica. Cam asta era, spus mai subtil, ca să nu se supere partidul. Ei, partidul s-a supărat tare pe ei. Dar n-a fost exclus nimeni, au fost numai criticaţi.
– Asta în ce an era?
– Înainte de Congresul prim al Uniunii Scriitorilor, prin ’55.
– Dinescu povestea aseară că îl căutau şi pe patul de moarte l-au anchetat, aşa zicea el, să-i spună cine l-a tradus în Ungaria, că apăruseseră nişte traduceri în Ungaria.
– Eu nu mai cred în Dinescu ce spune, cu palavrele lui, nu, nu cred. Este iarăşi o, cum să spun, un basm. Păi am auzit atunci, în zilele alea, că şi eu am debutat, am debutat aproape când era pe patul de spital. El a murit la două zile. Şi toată lumea era în fierbere. Tinerii, bătrânii se interesau. Coloana vertebrală era, mi se pare, harcea-parcea...
– Da, fractură la coloană...
– Da, exact. Şi auzeam varainte. Singura variantă de atunci până azi e chestia asta cu paltonul care s-a prins de... nu ştiu dacă ştii... tramvaiele aveau la Bucureşti între ele era un grilaj...
– Da, un fel de armonică.
– Armonică, exact. Şi cum a fugit, pulpana l-a prins şi l-a târât. Aşa ştiu de atunci. Ca şi cu Marin Preda. Cu Marin Preda ştiu exact. Şi vin cu tot soiul de ipoteze, că ruşii, pentru că a scris despre Antonescu... A fost foarte simplu cu Marin Preda.
– S-a înecat cu vomă?
– S-a înecat cu vomă, că era beat în fiecare seară. Venea aşa, pe la 12... El se ducea pe la 3 la editură şi acolo scria la opera lui sau mai citea cărţile care urmau să fie destinate tiparului. Între timp, trăgea la măsea. Avea necazuri cu nevasta, asta era povestea, că nevastă-sa îi punea la coarne, ceva de groază... „De la coada vacii am luat-o, la coada vacii o trimit”, că era agentă veterinară. Şi era cu doi copii, de-aia şi dormea acolo la...
– La Mogoşoaia.
– Da. El avea casă, tot... era bine înzestrat. Ştiu pentru că eu locuiam exact la intrare în vilă cu Virgil. Şi la noi venea şi noi eram îngroziţi. Nu, nu dormeam, dar să chefuim şi el era zgârcit... să chefuim pe banii noştri. Atunci, când a murit, eu nu mai eram acolo, eram la Moscova.

De Sfântul Petru...

... mi-a fost tare dor de dragul meu Petre.

Un link

http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=667