Blogul lui Petre Stoica transcris de Marcel Tolcea

LA SCUFUNDAREA VASULUI TITANIC

2011-03-22T00:02:00.002+02:00

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie

era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard

brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş

credeam că-i o farsă aici pe Atlantic

masa plutea ca la o şedinţă de spiritism

pasagerii începuseră să alerge pe punte

era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut

poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci

încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport

eram cu toţii mistuiţi de jarul

valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână-nu stiu de ce

poate să mă apăr de beznă-nu ştiu

chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti

de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână – nu ştiu de ce

poate să se apere cu ele de beznă – ca mine

cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii

caseta părea un alb sicriu de copil

cineva târa dupa el un olog

cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc

cineva zbura cu aripi de liliac uriaş

uitaserăm că plutim pe ocean

că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş

îndrăgostiţii se lipeau unul de altul

de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepele lunii

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă

în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri

poate murise într-o veche bătălie navală

poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii

să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci

să-i fure altarele şi toate ideologiile

să-şi lase urina în pinacotecile sale

să-i siluiască fecioarele

dar nu erau decât valurile, maiestuoase

în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii

tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic

marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte

cu Verdi a căzut şi ultima pagină

sărisem în apă cu tacul în mână – nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate

neputincios şi speriat asemenea primului om

în peşteră – dupa facerea lumii

planetele îmi picurau stilete în ochi

lângă mine cădeau meteorii groazei

veniră însă şi zorile sfinte

înălţând un imn de triumf

după drumuri lungi cu alţi corăbieri

am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi

s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat

ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile

au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard

în care urma să fiu victorios

când bila albă se îndrepta spre bila roşie

şi brusc cele doua bile s-au smuls îndărăt

Petre de Don Pedro Pedrino

2010-06-30T15:42:00.000+03:00

Pedrino, ieri, de ziua ta m-am gândit la tine și la toate cele din vreme în care ai fost jimbolian.
Știi ce îmi mai place la tine?
Că ești singurul dublu nobil rafinat pe care l-am cunoscut.
Petre de Don Pedro Pedrino.
Dacă ai fost, într-o viață anterioară Cognac, precis că a mai rămas din tine vreo evaporare sub formă de nor franțuzesc cu picior scurt.

O fotopostare întârziată

2010-06-08T00:15:00.000+03:00

La un an și câteva zile de la plecarea lui Petre Stoica, ascultăm în Pace cum Gabi Kaba ne citește o poezie.
Probabil nicicând în liniștea cimitirului din Jimbolia nu au fost citite atâtea poezii ca atunci.

Un dialog regăsit despre Labiş

2009-12-08T14:31:00.000+02:00

– Ştii ce am vrut să te întreb? Aseară a fost o emisiune dedicată lui Labiş. S-a vorbit despre noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când se pare că ar fi fost împins în tramvai. Şi Stela Covaci a vorbit, şi Mircea Dinescu şi sora lui Labiş. Ştii că e ipoteza ei cu asasinarea...
– Aia e o curvă notorie... soră-sa...
– Tu l-ai cunoscut pe Labiş?
– Din vedere numai. Într-un bufet era cu Andriţoiu şi noi eram gaşca noastră într-o parte. Şi o dată, pe bulevard, când intra la Universitate. Atât...
– Dar se vorbea atunci că ar fi fost lichidat de Securitate?
– Nu, nu s-a vorbit. Nu s-a vorbit şi ăsta este adevărul. I-a prins paltonul de... ştii cum erau grilajele alea la tramvaie. Din fugă, la colţ i-a prins paltonul o pulpană şi l-a târât tramvaiul. Asta a fost. Ce pericol era Labiş? Nu era niciun pericol. Urma să fie criticat, poate dat afară... dar toţi au fost criticaţi, că asta era moda.
– Şi nu s-a-ntâmplat să fie daţi afară de fapt...
– Asta ce spunea... Covaci?
– Stela povestea că s-a dus cu o fostă balerină, cu Maria... nu mai ştiu cum, care avea treizeci şi ceva de ani
– Popa mi se pare...
– Nu, era din Basarabia, avea un nume ciudat... şi că n-avea bani, avea 5 lei asupra lui şi-a luat o ţuică. S-a dus la restaurant, a stat cu ei şi dup-aia au plecat spre casă. Se pare că a fost prima noapte în care au circulat tramvaiele după ora 12. Şi că ar fi fost urmărit mereu de un tip. Soră-sa zicea că i-ar fi spus în faţă odată în faţă soldatului ăluia care-l urmărea: „Ce mă tot urmăreşti, domnule?”
– Atâtea versiuni, domnule, şi ăsta... Nu, domnule, nu aveau niciun interes să-l... Păi el n-a scris împotriva partidului. Erau aşa-zişii de la „Adevărul integral”. Şi au fost repede puşi la punct.
– Cine?
– Adevărul integral, aşa se chema, cu Cosaşu, cu Mandric, cu o gaşcă de-ăştia, de utecişti, cu Iureş...
– Dar asta era o revistă sau ce era?
– Nu, ei erau la Congresul tineretului Uniunii Scriitorilor, Congresul tinerilor scriitori, mai precis, să spună adevărul integral, adică tot adevărul, să nu se umble cu fofârlica. Cam asta era, spus mai subtil, ca să nu se supere partidul. Ei, partidul s-a supărat tare pe ei. Dar n-a fost exclus nimeni, au fost numai criticaţi.
– Asta în ce an era?
– Înainte de Congresul prim al Uniunii Scriitorilor, prin ’55.
– Dinescu povestea aseară că îl căutau şi pe patul de moarte l-au anchetat, aşa zicea el, să-i spună cine l-a tradus în Ungaria, că apăruseseră nişte traduceri în Ungaria.
– Eu nu mai cred în Dinescu ce spune, cu palavrele lui, nu, nu cred. Este iarăşi o, cum să spun, un basm. Păi am auzit atunci, în zilele alea, că şi eu am debutat, am debutat aproape când era pe patul de spital. El a murit la două zile. Şi toată lumea era în fierbere. Tinerii, bătrânii se interesau. Coloana vertebrală era, mi se pare, harcea-parcea...
– Da, fractură la coloană...
– Da, exact. Şi auzeam varainte. Singura variantă de atunci până azi e chestia asta cu paltonul care s-a prins de... nu ştiu dacă ştii... tramvaiele aveau la Bucureşti între ele era un grilaj...
– Da, un fel de armonică.
– Armonică, exact. Şi cum a fugit, pulpana l-a prins şi l-a târât. Aşa ştiu de atunci. Ca şi cu Marin Preda. Cu Marin Preda ştiu exact. Şi vin cu tot soiul de ipoteze, că ruşii, pentru că a scris despre Antonescu... A fost foarte simplu cu Marin Preda.
– S-a înecat cu vomă?
– S-a înecat cu vomă, că era beat în fiecare seară. Venea aşa, pe la 12... El se ducea pe la 3 la editură şi acolo scria la opera lui sau mai citea cărţile care urmau să fie destinate tiparului. Între timp, trăgea la măsea. Avea necazuri cu nevasta, asta era povestea, că nevastă-sa îi punea la coarne, ceva de groază... „De la coada vacii am luat-o, la coada vacii o trimit”, că era agentă veterinară. Şi era cu doi copii, de-aia şi dormea acolo la...
– La Mogoşoaia.
– Da. El avea casă, tot... era bine înzestrat. Ştiu pentru că eu locuiam exact la intrare în vilă cu Virgil. Şi la noi venea şi noi eram îngroziţi. Nu, nu dormeam, dar să chefuim şi el era zgârcit... să chefuim pe banii noştri. Atunci, când a murit, eu nu mai eram acolo, eram la Moscova.

De Sfântul Petru...

2009-06-29T23:07:00.000+03:00

... mi-a fost tare dor de dragul meu Petre.

Un link

2009-06-07T10:39:00.001+03:00

http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=667

Un ferpar scris de Matei Stoica

2009-03-22T16:19:00.000+02:00

21 martie 2009.
Ziua Internațională a Poeziei l-a cerut tribut pe iubitul nostru tată și bunic, Petre Stoica.
Un preț prea mare, dar pe care el a ales să-l plătească.
Te vom iubi veșnic.
Copii, nepoți și strănepoțica.

Iubiri de bordel. Sau despre cum o faci lată cu lăței

2009-02-16T19:00:00.001+02:00

Marcel Tolcea: Am zis că astăzi povestim despre prima iubire de la... bordel. Cum era protocolul pe atunci?
Petre Stoica: Te aşezai la masă şi cereai o „cinzeacă” de ceva... şi erau fete. Şi, ciudat, nu aveau voie să te agaţe. Ca să vezi... Veneau şi le spuneai „Vreau să vin cu tine”. Şi atunci urcai... în sfârşit. Şi m-am dus acolo, domnule, şi era o fată foarte frumoasă, Lenuţa, una. Nu ştiu daca aveam, aşa, vreo 14 ani jumate.
M T: La 14 ani jumate!?
PS. Da, domle! Şi m-am îndrăgostit de ea. Ea avea o poză a unuia, probabil a amantului, dracu’ ştie. Mă, eram gelos. M-am îndrăgostit de ea, ce mai tura-vura. M-am întors în clasă şi le-am povestit de minunea mea. Şi unuia dintre prietenii mei i-am spus „Uite, mergi acolo, o ceri pe Lenuţa, nu ştiu ce”. Zis și făcut! Merge colegu, eu stau, îl aștept şi, la un moment dat, coboară plângând. „Ce s-a întâmplat?” „Mi-e frică” Iar fata îl mângâia tot timpul, să nu-i fie frică.
MT. Unde se întâmpla asta? La ce bordel?
PS. Iorgovan, aşa-i spunea. Iorgovan, colţ cu Fabric, cum intrai în Fabric. Vizavi era un magazin în care toate produsele costau 1 leu. Unde începeau nişte clădiri cu boltă, cu intrări cu boltă. Acolo era cartierul curvelor. De acolo începea şi piaţa Badea Cârţan. Aia de fân era niţeluş mai încolo. Locul ăla era celebru şi cel de la gară.
MT. Am înţeles. Dar care erau bordelurile celebre ale Timișoarei de atunci ?
PS. Cea mai celebră locație era la Gară. Îi spunea şi Cucurigu. Acolo, domnule, în 4 aprilie 44, a dat bomba în cartierul lor. Ce era pe jos... gramofoane, tot felul de bideuri, de ligheane, de aia mă-sii. Era celebră chestia, a spart tot cartierul. La Gară, pe strada colţ cu Metropol, adică nu pe strada Gării, ci colţ, care ducea pe linia de tramvai. Dacă îmi aduc aminte, era o serie de case, care coteau până jos la pod. Astea două. Că or fi fost de lux, asta-i altă poveste. Astea erau. Dintre toate, în socialism, a supravieţuit Șari Neni, care lucra pe cont propriu, cam prin centru. N-am fost la Şari Neni, ştiu doar că era pe strada Coşbuc. Asta ştiu, că tot vorbeau. Șari Neni a lucrat până târziu, nu ştiu cum au suportat-o. Iorgovan a fost desfiinţat imediat după ce au pus comuniștii mâna pe putere. Însă Iorgovan era cel mai popular.
MT. Cum arăta un bordel ?
PS. Cam toate fetele stăteau în balcoane d’astea deschise. Cum era Bibloteca Centrală, ştii? Balcoane deschise. La fiecare era câte o uşă, se intra. Şi înăuntru era un pat, un lighean cu apă pe jos şi atâta-tot.
MT. Să revenim la îndrăgostirea de atunci. Nu te-au oprit la intrare când au văzut că erai cam tânăr?
PS. Nu, fiindcă arătam destul de matur la înfățișare. Nu cred că le interesa vârsta mea. Mai întâi te vedeai cu matroana. Ea lua banii și se mai întâmpla să auzi: ”Oprește plăcerea domnului că suta-i falsă!” Am intrat în birt, că era un birt oareșcare. Acolo cereai o cinzeacă de ţuică, ceva. Şi beai, te serveau ele. După aia spuneai: „Nu vii cu mine?” Iar ea spunea „Da”, dar nu te agăța ea. E o lege şi în toate țările civilizate, nu ai voie să agăţi.
MT. Dar ai văzut-o, a venit la masă.
PS. Da, ea m-a servit, dar puteai s-o iei şi pe alta.
MT. Cum arăta?
PS. Era frumoasă, mă. Era frumoasă, bine făcută, ce mai tura-vura.
MT. Era blondă, brunetă?
PS. Parcă aşa, între.
MT. Cât costa să mănânci acolo?
PS. Nu pot să-ţi spun, dragul meu. Nu era scump... dar trebuia să consumi înainte.
MT. Adică o cinzeacă, sau cât?
PS. Da, eu am luat o cinzeacă. La unele bordeluri, am văzut eu, era cu abonament.
MT. Asta am văzut şi eu, pe net, niște abonamente. Am crezut că sunt niște făcături.
PS. Nu, erau din astea. Eu însă nu aveam, atunci, ochi decât pentru ea. Dar asta mi-a plăcut că m-am îndrăgostit de aia.
MT. Cât te-a ţinut?
PS. Eeh... nu m-a ţinut prea mult. Dar pe loc aşa, am făcut un coup de foudre şi după aia mi-a mai trecut, m-am trezit şi eu la realitate, i-am trimis pe alţii acolo s-o reguleze. Dacă aşa ceva poate trezi interes... mai cu picanterii, cu chestii...
MT. Şi ce-a făcut, te-a mângâiat, te-a încurajat?
PS. Nu, n-am fost speriat, adică mi-a reuşit din prima.
MT. Dar erai virgin la data respectivă?
PS. Nu, nu eram virgin, dar cum să spun, la aşa ceva eram virgin. Era totuşi emoţionant. Era o aventură.
MT. Şi aveai un timp, cât poţi să stai sau cum?
PS. Mă, nu mai pot să-ţi spun. Până-ţi făceai treburile. Până îţi dădeai drumul. Aveam un profesor de botanică foarte simpatic, care tot timpul ne spunea: „Nu vă jucaţi cu puţa, că vă îmbolnăviţi”. Noi eram în clasa a III-a de liceu, îţi dai seama. El la astea se gândea.
MT. Nu îţi era frică că iei o boală sau ceva?
PS. Nu, nu mi-a fost frică, că m-am ferit. Am avut o chestie cinstită, blenoragie de fapt, o dată. De trei ori am avut lăţei. Am avut lăței prima oară exact în ziua în care s-au naționalizat farmaciile, în 48. Unde să mai găsești alifie mercurială?! Prin 60, când lățeii erau considerați eradicați, m-a ajutat Romulus Vulpescu și mi-a adus o cremă de doctorul Tărchilă. Dramaturgul Dan Tărchilă.
MT. Da, aştia sunt niște alpiniști: urcă şi la sprâncene.
PS. Da, n-am ajuns până acolo. Dar să fii însurat şi să te tratezi este groaznic. Să te ascunzi, chestii. Şi după un an să-mi spună nevastă-mea: „Ce crezi, că nu ştiam?” Şi când te gândeşti de la cine am luat, îţi vine să înnebuneşti.
MT. De la cine?
PS. De la o cucoană, nu servitoare.
MT. Hahahaha.
PS. Cucoana s-a futut înainte, a luat de la un dobitoc, cine-ştie, după aia mi-a reproşat mie că i-am dat.
MT. Lăţeii de poeţi ştii ce fac? Se uită la stele.
PS. Dar o să-ţi povestesc. Prima dată când am avut lăţei. Asta chiar e scârboasă. Ce-am păţit, mă! E prea lungă, să-mi aminteşti să-ţi spun cum am luat prima dată. Aveam şi nu ştiam sursa. Sursa era servitoarea. Dar cum am scăpat de ei, asta-i problema!
MT. Cu petrol, sau cum?
PS. Nu, m-am uns exagerat şi a ars tot. Groaznic a fost, nişte arsuri fenomenale, a trebuit să vină medicul. Mama a întors-o, nu i-a spus lui tata. Tata era un curvar de ăsta, cum să-ţi spun, tăcut.
MT. Ăsta-i titlu de roman!
PS. Mama a înțeles și tot o dădea, îi spunea, îi inventa medicului, care şi-a dat seama despre ce e vorba. Eu nu mă mai puteam mişca. Se umflase, scrotul, tot, ceva de groază.
MT. Au, au!
PS. Eram şi foarte îndrăgostit, adică era marea mea dragoste, aproape logodit, şi cum să mă duc la întâlnire. Mă gândeam: „Dacă o ating şi îi transmit vreun animal din ăsta?”

Pantofii Academicianului Breban

2009-01-27T16:27:00.000+02:00

La descălecatul lui Breban în Capitală, cei mai buni prieteni i-au fost Nichita Stănescu şi subsemnatul. Nichita Stănescu pentru că era Nichita şi eu pentru că eram bănăţean, ca şi el – pe vremea aceea nu spunea că e şi pe jumătate maramureşean. În sfârşit, mama lui era din Lugoj. Breban era pe atunci generos, simplu, ascultător, săritor la nevoie. Nichita imediat a coborât de la etajul 6 unde locuiam într-un coteţ, unde trăiam ca vai de capul nostru, şi s-a mutat la Breban. El locuia vis-à-vis de Lemaître pe strada Nerva Traiana. Deci coboram şi eu vis-à-vis de Teatrul Municipal, o luam frumuşel pe cheiul Dâmboviţei şi ajungeam la destinaţie, de câte ori aveam timp dimineaţa. Seara eram cu toţii la Breban! Grigore Hagiu - de nelipsit, Matei Călinescu, Modest Morariu, Cezar Baltag şi aşa mai departe. Cei mai nesuferiți pentru Breban erau Matei Călinescu, Modest Morariu şi Mircea Ivănescu. Le spunea ”esteţii”, ei erau ”esteţii”... în batjocură, pentru că ei dădeau lecţii de literatură... Breban asculta şi învăţa. Acuma, când citesc interviurile lui, aflu că el ne dădea nouă lecţii. În sfârşit, aşa o fi.
De mine era foarte mândru fiindcă eram singurul tânăr din cercul acesta care a publicat ceva. O carte, cum să spun, eşuată. O lua de pe dulap şi spunea „vedeţi... el e scriitor, noi nu suntem scriitori”.
La un moment dat, când Nichita a devenit Nichita, avea în sfârşit un nume, Matei Călinescu – un nume, cei doi au intrat în biroul Uniunii. Ei, aici era lovitura cea mare! Să fii în biroul Uniunii cu Zaharia Stancu, cu Marin Preda... Acolo unde se făcea politica mare a literaturii româneşti.
În acei ani eu mă duceam foarte des în Germania, mulţumită preocupărilor mele pentru literatura germană. Pe vremea aceea se publica puţin din literatura germană şi nu noutăţi. Nu vreau să mă laud, dar eu am introdus cam tot ce era modern, la zi, fie prin Secolul XX, fie publicând prin alte reviste. Şi nemţii au apreciat gestul ăsta al meu. Într-o zi, o doamnă, şefa de la Inter Ntiones, din Germania, îmi spune: „Domnul Stoica, ce scriitori români care cunosc limba germană îmi recomandaţi? I-aş invita în Germania.” Şi eu imediat am sărit: Nicolae Breban, Veronica Porumbacu şi am zis că n-ar fi rău să îl chemăm şi pe preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu. Breban, atenţie, nu ştia nemţeşte, el ştia şvăbeşte, asta aşa, în paranteză spus.
La puţin timp, mă întâlnesc cu el pe strada Doamnei. Zice: „Hai să-ţi spun ceva. Ştii că am fost ales membru al CC-ului?” Când am auzit, am juisat: „Bă, să am şi eu un prieten la CC, nu se poate, este ceva fantastic.” Eu plecam în Germania. Când m-am întors am aflat de toată povestea asta, că a fost ales membru în Comitetul Central, nu ştiu ce, pupături... M-a invitat la el acasă, în Balta Albă, într-un fel de garsonieră. Încă nu se mutase în cartierul Primăverii. Îmi spunea că Dumitru Popescu Dumnezeu îi apreciază foarte mult capodoperele atunci când s-a mutat în Primăverii. Zic „Da, aşa o fi.” Şi îi spun „Măi Nicule, tu ştii că te-am propus să vii şi tu în Germania?” şi i-am mai spus cu cine. Zice „Iar te lauzi, iar te lauzi.” „Dacă tu zici aşa”, iar în gândul meu: „poate că uită şi nu-i trimite invitaţia şi chiar mă face lăudăros”.
Mă, nu trec două-trei zile şi cineva sună la uşă. „Domnule Breban, un plic de la Inter Nationes, în care îl invită la Târgul de Carte la Frankfurt.
La Frankfurt nu mai erau locuri la hotel fiindcă veneau valuri-valuri din Cehoslovacia. Aşa că ne-au cazat la Darmstadt, un orăşel foarte cochet, pe lângă Frankfurt, de unde făceam cu trenul 10 minute. Într-o după-masă vin acasă şi mă duc la recepţie şi spun „A mai venit cineva din Cehoslovacia?”, că veneau zilnic. Ei nu mai erau invitaţi, cum veneau erau în pâine. „Da, a venit un domn din Cehoslovacia, domnul Breban”. „Ce număr de cameră?”. „Camera cutare şi cutare şi cutare”. Bat la uşă, veselie mare, când mă vede, îmi spune că uite îmi arată cartea Animale sănătoase sau bolnave, nu mai ştiu exact, spune bolnave, dar oricum erau sănătoase şi îmi propune să mergem la Frankfurt la curve. Am spus „Nu merită, îţi spun eu. Îţi iau banii şi nu faci nimic”. „Nu şi nu, şi nu şi nu, şi nu şi nu”. Până la urmă m-am lăsat dus de nas şi hai să mergem, în sfârşit... 50 de mărci de căciulă! „Na!”, îmi spune, „uite care-i chestia”.
La un moment dat, Nicu îmi spune „Uite, eu am un unchi bogat în Viena, dă-mi nişte bani, vreau să cumpăr o maşină la, cum se spune astăzi, Second Hand”. Nu m-a încântat pe mine, că n-am venit să alerg după maşini. Am venit pe la Târgul de carte, să văd librării, să mă întâlnesc cu scriitori, dar acuma, mă rog, eram cu Breban în aceeaşi cameră. Şi zice: „Uite ce rugăminte am... eu, acuma ştii cine sunt, nu am îmbrăcăminte... nu mai pot să apar la tribună cu ţoalele astea ale mele. Trebuie să am un costum sobru. Tu ai gusturi, te rog foarte mult să mă duci să mă îmbraci. Dar să nu îmi iei un fulgarin din ăsta fistichiu ca al tău. Îmi trebuie totul, totul, de la umbrelă, pantofi, tot ce vrei”. Ne-am dus la primul Kaufhaus, i-am cumpărat un costum bleumarin care trebuia puţin aranjat şi urma a doua zi să îl ridicăm, un fulgarin de-ăsta sobru, după aceea umbrelă şi pantofi. Pantofii erau minunaţi. Şi astăzi când văd pantofi cu piele de-asta întoarsă, maronie, îmi amintesc de acel moment sublim, când i-a luat Breban.
Na bun, domnule, am ieşit în stradă, s-a descălţat, şi-a aruncat pantofii nepingeliţi într-o într-o pubelă. Şi-a încălţat pantofii noi şi ne-am interesat unde e un târg de maşini. Târgu ăsta de maşini era cam departe. Şi-am mers, dom’ne, şi-am mers, mă, nu se mai termina... În sfârşit, am ajuns şi când colo, era închis, era sâmbătă. Ne-am întors şi acuma urma să mergem la Târgul de carte. Ca să mergem la Târgul de carte, trebuia să trecem pe sub un pasaj. Era un pasaj uriaş acolo, în centrul Frankfurtului, foarte elegant şi cu deschideri, ca o rază, aşa. Bulevarde, câte bulevarde bulevardul Schiller, bulevardul Uhland şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Sigur, cu scări rulante, totul elegant. Na şi acuma să mergem la autobuzul care ducea la Târgul de carte. Băi, eu vorbind, discutând, uitând, am luat-o greşit. Eu mai fusesem, deci ştiam. Mă, când ajung acolo, zic „Nicule, am greşit. Trebuie să ne întoarcem”. Drumul era destul de lung.
Ne-am întors noi, dar eu vedeam de mai demult că el tot şchioapătă, tot se mai lasă în umbrelă... nu spunea nimic. La un moment dat ajungem la scările rulante care duceau spre autobuz, se opreşte rezemându-se şi, când i-am spus că am greşit, îmi spune. „Ia ascultă-mă!” şi ridică umbrela să îmi dea în cap, „pentru asta m-ai adus tu în Germania?” şi mi-arată acolo o băşică minunată. Eu când am văzut asta, zic „Ăsta mă omoară, dă cu umbrela...” „Fii atent, pentru asta m-ai adus tu în Germania?” Păi nu mai ştiam, dom’ne, am amuţit, vedeam numai stele verzi în faţa ochilor... nu înţelegeam nimic. Adică eu eram de vină că avea băşici acolo şi că probabil nu şi-a schimbat ciorapii sau că ceva nu era în regulă cu pantofii ăia?!
Dom’ne şi mă gândesc că pe vremea aceea nu era decât, cum să spun, mare lucru, membru al Comitetului Central, dar nu mi-am închipuit că va ajunge şi academician. Dacă ştiam că va ajunge şi academician, cred că făceam colaps. La câteva zile parcă şi-a cumpărat alţi pantofi, nu ştiu, dar erau foarte frumoşi pantofii... a început să meargă mai bine și iar s-a apropiat de mine. Dar eu eram încă foarte supărat şi o vreme chiar l-am evitat.

Mărul

2009-01-23T15:31:00.000+02:00

Petre Stoica

Azi noapte am visat că mănânc un măr. La prima muşcătură mi-am amintit că am văzut la viaţa mea cea mai frumoasă femeie din lume. Asta se petrecea pe când eram elev la liceu, în cursul inferior. Era o blondă, o blondă superbă, elegantă ce apărea în fiecare seară, la braţ, pe Corso, cu marele, foarte marele fotbalist Andrei Rădulescu. Noi, care nu aveam voie să mergem pe Corso, ne uitam după ea cu jind. Eram într-un extaz, cum să spun, greu de descris. Într-o zi, dintr-o ceată de copii, unul mai mare şi şmecher, zice : mă, lăsaţi-o, mă, şi asta se cacă. În momentul ăla, dom’ne, s-a înmuiat totul. Anii au trecut şi, muşcând a doua sau a treia oară din măr, intră soţia mea pe uşă, eu eram în pat... Şi ea semăna într-un fel cu asta, da’ nu era cea mai frumoasă femeie din lume. Şi îi spun, dom’ne, „te rog să mi-o procuri, să mi-o trimiţi în pat, aici, că eu sunt om bolnav”. Zice „bine” ... ea nu era geloasă şi în 5 minute mi-o trimite în pat! Ce să spun, eram fericit, de parcă l-aş fi văzut pe Adrian Năstase în faţa instanţei de judecată.
Şi am început să o mângâi... Era tare blândă... se lăsa mângâiată, tot, tot, tot, tot ce vrei în lumea asta. Şi când să ajung şi eu la momentul acela unic unde ajung şi păsările o dată pe an, deschide din nou uşa şi spune nevastă-mea „dom’ne, până aici, nu vezi că suntem în recesiune?”
Zic „ce are recesiunea cu treaba asta?” „Nu înţelegi?” „Nu!” „Atunci citeşte un blog de Tolcea.” „Nici asta nu înţeleg.” „Nu înţelegi, înseamnă că trebuie să te trezeşti, să mănânci cu adevărat un măr.”
M-am trezit, am luat haina pe mine, am ieşit din birou şi în poartă am văzut un măgar. Asta e tot.